Frunza
Pe potgoriile-ntinse printre dealuri și câmpii
Înconjurat de multe vițe, de butuci și frunze mii,
Un butuc își trăia viața oțelit de vânt şi ploi,
Suporta înghețuri crunte , petrecând multe ninsori…
Rădăcinile-i înfipte erau bine în granit,
Ajungeau până la apa ce-o sorbeau necontenit.
Și era semeț butucul, roadă avea cum n-am văzut
Mari ciorchini cu gust de miere aromați de nentrecut.
Frunzele trăiau în pace și surori ele-și ziceau
Iar la greu una pe alta de furtuni se protejau.
Într-o zi una din frunze negândindu-se prea mult
Zise celor de alături cu dispreț în glasu-i crud:
”Ia priviți la ciori cum zboară, fluturi și lăstuni zglobii,
Numai noi stăm ca legate,vai, ce-aș vrea să fiu ca ei!
Aș zbura în sus spre soare, peste munți eu m-aș roti,
Nu mai vreau să fiu ca roabă, vreau să zbor peste câmpii !”
Și zmuncinduse-ntr-o parte…se desprinse de butuc…
Adierea cea mai fină o-nălță în sus spre nori
Iar apoi plonjă în vale…ce plăcut era să zbori !
Triumfa de bucurie și striga: ”Liberă sunt !”
Fu așa-n extaz o vreme dar… ca orice început
Vine-odată și sfârșitul și-o furtună a-nceput.
Ploaie, fulgere și tunet o-nsoțiră-n zborul ei
Un vârtej o prinse-n horă și-o-aruncă jos în noroi,
Încercă din nou să zboare dar un val o acoperi,
Se-ngrozi, începu să strige însă…nimeni n-auzi…
Peste-un timp trecu furtuna dar pământu-o acoperea
Și din zgura însetată vocea-i slabă se-auzea:
”Apă, apă, mi-este sete, aer n-am și mă sufoc…
Zgura asta rău mă strânge, putrezesc…vreau la butuc !”
” Prea târziu!” răspunse-o voce: ”Vrut-ai liberă să fii,
Nu-ți plăcu butucul care te-ngrijea noapte și zi !?”
Mai dori ceva să spună frunză putredă de-acum,
Dar… suflarea i se stinse…și din ea se-alese scrum.
De Alexei Creţu